Mii de nervi

Imi este deja sila de serviciile online. Mai ales de cele gratuite. Gratuitatea a venit in termeni “financiari” insa nu trebuie sa uitam celelate costuri asociate – ca de exmplu nervii, incercarile de popularizare a blogului (finalizare pana la urma) care te-au costat efort si timp, etc. Toate astea se sfarsesc la mentabil cand constati intr-o buna dimineata (cam acum jumatate de an) ca pagina ta nu mai merge, adica din http://savinims.haos.ro a devenit pur si simplu HAOS. Miliarde de caractere mici si dese plus o optiune, aparent salvatoare “backup” care nu functioneaza si care doar determina reincarcarea paginii…asa, cu tot cu miliardele de mici caractere.
Sa trecem oricum peste asta. Voi incerca sa migrez spre un spatiu platit.
Acolo unde macar sa am pe cinva sa pot strange de gat…
Va rog sa imi urati NOROC, asa cum va urez eu Sarbatori Fericite!

Vacata 2006

Mi-am terminat concediul si inca nu am reusit sa imi revin de tot ! Parca as fi vrut sa nu se mai termine…Au fost doar trei saptamani ce au trecut ca doua zile. La subiect insa…Excursie din nou, asa ca in fiecare an, sper eu, de acum incolo!

Plecare din Bucuresti, cu masina, in 25 Iulie, spre Viena…de intors ne-am intors pe 9 August. In mare, drumul a fost Bucuresti – Timisoara – Arad – Nadlac – Viena – Innsbruck – Schellnberg – Grenoble (cu diferite diversiuni spre Lyon, Parcul Ecrins, etc.) – Albertville – Chamonix – Courmayeur – Padova – Venetia – Hogyesz – Busteni si apoi Bucuresti, in cele din urma.

Urmeaza in curand si selectia de poze !

Lermoos

Anul trecut am fost intr-o excursie…(si asta este tot din 2006)
Ei bine, din toata aceasta excursie – Munchen to Munchen via nordul Italiei – am ramas cel mai aproape in amintiri de oraselul Lermoos, in sud-vestul Austriei. Venind din Germania, dinspre Garmisch, parca intr-o alta lume, pe un platou delimitat de localitatile Ehrwald in nord si Lermoos inspre sud. Spre nord-est, platoul acesta luminos este ancorat intr-un munte – Zugspitze – aflat de ambele parti ale granitei Germano – Austriece. De fapt, pe enorma platforma turistica de pe varful muntelui poti ajuge atat din Austria cat si din Germania – cu telecabina, tot acolo aflandu-se si fosta granita dintre aceste tari, delimitata si acum cu placile si balzoanele Tirolului si regiunii germane Bayern.

Daca ajungeti acolo, sa popsiti insa la Lermoos…La Pensiunea Hochmoos, unde cu grija va va gazdui Familia Koch. Def apt nu sunt sigur ca cineva va gazduieste, caci toata aceasta familie semana mai bine cu niste duhuri, niciodata vizibile omului de rand. Te intalniesti cu ei doar de dimineata, la micul dejun, iar in rest ii gasesti doar in pozele familiei, plasate cu bun gust pe holurile pensiunii.


Este o familie de sportivi – cu numeroase cupe si medalii la calarie si schi – asa cum este si normal in acesta zona muntoasa.

Atmosfera este superba, calda, primitoare, iar acea parte a casei – bine conservata – construita in anii 1800, cu pereti de piatra goala si cercevele de lemn innegrit, cu ochiuri mici de geam si garnisita pe toti peretii cu un muzeu al obiectelor de uz casnic din Tirolul de altadata, te prinde si te duce cu gandul ca timpul nu a trecut niciodata peste acesti oameni si ca gazdele tale sunt aceiasi oameni intariti de vantul de acum doua sute de ani…

Daca vreti sa ajungeti la ei incercati http://www.hochmoos.com/

Iarna “trecuta”

La inceputul lui februarie, pe 12 mai precis (n.b. era adicatelea 2006 si nu anu’ asta), m-am hotarat sa plec la munte. Singur! Era prima data cand imi luam inima in dinti sa ma duc pe coclauri fara cel putin un insotitor cu care sa impart plcerea si greutatile potecii. Desi in Bucuresti nu era prea frig, eram sigur ca la Busteni a nins. Trenul de dimineata m-a abandonat in gara din Busteni la opt si jumatate de unde am pornit-o agale, calcand pe un strat alunecos de zapada proaspata, spre Strada Valea Alba si spre padurea ce incepe la Caminul Alpin. Primii m-au intampinat cainii curiosi, la ultimele case de dupa Camin, apoi am intrat in padure. Din cand in cand a nins, iar pe masura ce ma ridicam spre Poiana Costilei zapada devenea din ce in ce mai adanca, pana cand, in lipsa urmelor in Poiana Costilei, am intrat in zapada pana la sold . M-am strecurat din nou spre padure pe unde am reusit sa ajung la stana cam in jumatate de ora. Pana la urma nu am putut evita nici innotul in zapada. Ninsese mult si era inevitabil! De la stana am coborat spre Busteni pe banda galbena de Valea Cerbului pe unde, in prima parte a potecii ma afundam in zapada la fiece pas…A fost o zi frumoasa, rece, cu multa zapada si singuratate. Am inteles in sfarsit ca pot merge singur, desi, din cand in cand si in mod absurd imi era teama…

Life through MY lens