Amintiri

Citesc This Game of Ghosts de Joe Simpson si, pe langa placerea pura a cititului unei carti de calitate scrisa de un alpinist cu talent literar, am ridicat la fileu cateva intrebari la care intentionez sa imi raspund in viitorul apropiat. am regasit la Simpson amintirile din copilarie, narate in mod absolut firesc si viu, graitoare si dand nastere la foarte vii portrete in imaginatia mea. Umorul se intretaie cu melancolia si cu o oarecare detasare fata de moarte si de pericolul accidentelor.

Ca o mentiune scurta, volumul a fost scris dupa celebra Touching the Void, ca un fel de  explicatie pentru tenacitatea si dorinta de a trai manifestate de Simpson urmare a accidentului din Siula Grande. Im mod firect, cel mai probabil chestionat cum de a reusit sa supravietuiasca accidentului si apoi recuperarii dificile, Simpson da un raspuns natural, istorisindu-si tineretea si constructia interioara ca alpinist. Citind volumul (si ma gasesc in primele 100 de pagini doar) inteleg de ce a reusit Simpson sa dea dovada de atata tenacitate, curaj si tarie de caracter.

Revenind insa la mine si la intrebarile nascute urmare a lecturii. Am remarcat la Simpson o fenomenala usurinta in rememorarea copilariei si la transferul emotional ce te face sa percepi, in masura in care un cititor o poate face, experientele lui Simpson, asa cum le-a inteles si le-a trait in primii 10 – 12 ani de viata. In mod firesc talentul scriitoricesc lasa loc unor explicatii, caci este natural pentru un   scriitor sa incerce si sa reuseasca sa transmita cititorului senzatii si trairi. Dar cum de reuseste acest om talentat sa se depaseasca pe sine si sa isi aminteasca in detaliu atat de bine aventurile copilariei? Mi-am pus aceeasi intrebare, evitand sa dau un raspuns, de fiecare data cand am ascultat povestile din copilariei ale prietenilor. De ce oare nu reusesc si eu sa adun laolalta o poveste coerenta de la cap la coada, admitand ca nu ar fi chiar atat de incitanta pentru nimeni altcineva decat pentru mine. Habar nu am de ce…

Cele mai multe amintiri pe care le am sunt dezlanate. Nu au inceput si sfarsit, semanand parca unor tablouri pointileste in care imaginea este redata cu minim de detaliu, lasand ca printr-o pacla loc complexitatii sa razbata. Din pacate insa imi lipseste filtrul care sa refaca imaginea si sa o aduca in planul de claritate. Parca as lucra cu un obiectiv care refuza cu perseverenta sa focalizeze! Nu sunt totusi chiar imbecil. Anumite intamplari le pot reda cu mai multa usurinta decat pe altele insa in ansablu, fiecare eveniment ramane putin umbrit din lipsa de detalii. As putea sugera superficialitatea ce m-a caracterizat in copilarie, atata vreme cat de pe la 13 – 14 ani se pare ca ceva s-a schimbat iar amintirile au devenit mai vii. Ce se petrece insa cu perioada din care multi amici au amintiri – cea dintre 5 si 10 ani – iar eu doar o gaura mica a cheii prin care de departe se iteste in umbra o sala intunecata de cinematograf in care ruleaza un film cu viteza aberanta.

Poate totul sa se traga din tipul meu de sensibilitate concentrat pe senzatii pure si pe “tablouri”, momente desprinse din timp si uneori chiar si din spatiu, carora pe moment le-am dat o anumita incarcatura sentimentala. Mi-e greu deasemenea sa am amintiri in care grupuri de oameni interactioneaza cu mine sau intre ele. Singura “mare interactiune” pe care mi-o amintesc cu claritate este Revolutia din ’89, in rest nimic.

Descopar astfel cu oarecare surprindere ca multe dintre aceste amintiri sunt strans legate de anumite imagini (cum multe din amintirile mele sunt) precum ziua in care am fost facut pionier. Imi aduc aminte ca era frig pentru ca in poze eram imbracat gros si foarte bine imi mai aduc aminte ca mi s-a parut aberant sa defilam la cateva grade Celsius, la munte, in camasute albe si pantalonasi de stofa desi afara bruma stralucea in iarba iar parintii erau imbracati in apreschiuri si geci de iarna. Imi mai aduc aminte ca prin clasa a II-a m-am urcat pe botul unei masini ce trecea pe strada de langa scoala si apoi am fugit insotit de Radu, prietenul meu din copilarie, in curtea scolii, aproape fara controlul ambelor sfinctere…Imi mai amintesc, ca printr-un ochean, drumul de la scoala acasa si gradinile din spatele blocurilor gri de patru etaje, tufele ce in amintire imi par a fi fost intunecate, si rulota abandonata intre copaci – locul caruia ii suneam “la extraterestri”…Toate amintirile sunt punctuale si marcate de imagini, iar nu de interactiuni. Cel mai probabil pentru ca am fost un copil destul de singuratic si de timid.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*