Dileme existentiale din ciclul praxisului incomprehensibil…

Imi puneam ieri seara intrebarea (cel mai probabil extrem de stupida): cati oare dintre oamenii pe langa care trecem in fiecare zi pe strada, pe care ii intalnim la birou sau de care ne lovim in lift fac in viata ceea ce si-au dorit sau care obtin cu adevarat satisfactie din munca lor? Ma tem ca daca am sti cu adevarat raspunsul la aceasta intrebare am putea poza cu totii in Strigatul lui Munch. Intrebarea mi-a venit in minte in mod natural, socotind ca ma aflu oarecum intr-o situatie rara, determinata cel mai probabil de un complex de erori cumulate ce au dus la viata mea profesionala de acum, cea de zi cu zi. Apoi am revenit asupra gandului…Cei mai multi sunt de fapt tristi si nefericiti…Cum oare de reusesc sa se ascunda? Alta intrebare stupida de altfel, atata vreme cat eu insumi sunt unul din cei “ascunsi”…

De la aceste intrebari am pornit, si, dupa o destul de scurta analiza (nu mi-am permis una mai lunga atata vreme cat munca ma sleieste in fiecare zi de aproape orice urma de putere creatoare) am ajuns la urmatoarele cooncluzii:

  1. Este oarecum greu sa iti stabilesti la 18 ani un scop in viata, sau macar sa ai o reprezentare asupra a ceea ce doresti sa devii. Cred ca majoritatea tinerilor nu are maturitatea si nici indrumarea potrivita pentru a alege un drum “bun” in viata la momentul crucial cand liceul lasa loc facultatii si, teoretic, unei cariere;
  2. Chiar daca ai reusit sa iti stabilesti scopul (cu sau fara indrumare, avand sau nu informatiile utile, complete si pertinente cu privire la profesia aleasa) viata nu te-a pregatit si nu ti-a grefat acele abilitati menite pentru a face adaptarea mai usoara si a ascuti vointa necesara urmaririi scopului ales;
  3. De cele mai multe ori, in ciuda avantului care insoteste inevitabil tineretea, odata ce intelegi caracteristicile muncii alese, aptitudinile de care ai nevoie cu adevarat pentru a presta o munca de adevarata valoare (valoarea o inteleg aici asociata cu progresul, daca esti doar bun in ceea ce faci, de ce oare sa nu te indrepti spre ceea ce ai putea face “foarte bine” in loc de “bine”) si compari cele doua cu profilul tau real – adica cel pe care il descoperi odata format, in jurul varstei de 30 de ani – descoperi cu uimire ca daca ai fi avut “mintea ce de pe urma”, probabil ai fi ales sa faci altceva in viata.

Din cele trei concluzii trase mai sus, in realitate, ar trebui sa se nasca puterea de transformare, metamorfoza care a reusit in atatea cazuri fericite sa mane din urma creatie, descoperire si evolutie.

De ce alegem insa status quo-ul si staza, statutul de larva in locul celui de fluture este greu de inteles. De ce prefer sa traiesc in confuzie? De ce ma trezesc dimineata fiind incercat de senzatia cum ca locul meu nu este chiar cel potrivit? De ce ma intreb, ZILNIC, oare ce a fost in mintea mea cand am ales un drum care ma tine aproape toata ziua in casa si destul de departe de familie atata vreme cat in realitate eu as prefera sa stau afara, la aer, sub soare, cer si stele? De ce am acceptat sa las ziua de maine abandonata cu ignoranta inca de ieri sa imi schimbe ani si ani din viata, mii de zile de nerecuperat, o vesnicie de nopti, stele si cer…

Imi mai spun ca intrebarile sunt stupide acum. Imi soptesc apoi ca desi vadnegura sper ca de fapt va veni si un mic soare pe strada mea. Poate munca va fi cat de cat interesanta si voi uita de neplaceri, macar pentru cateva zile. Ei bine, zile insorite vin destul de greu. In realitate meseria pe care ti-ai ales-o este mai intotdeauna stresanta (fie ceva iti scapa/ti-e teama sa nu scape, fie nu te poti concentra pentru ca iti este scarba de porcariile din fiecare zi etc.), obositoare (munca ce si-a pierdut placerea din rutina este infinit mai obositoare decat o activitate facuta cu placere), nesanatoasa (stresul si oboseala vor marca sanatatea), te afecteaza/dezechilibreaza emotional si iti marcheaza – cu efecte negative semnificative – fiecare zi din viata.

Poate cineva sa produca raspunsuri – chiar si o timida baiguiala – la intrebarile de mai sus?

Poate vreunul sa spuna cu mana pe inima ca s-a impacat cu greul, nu regreta alegerile de la tinerete si, cu seninatate, isi asuma sincer viata de zi cu zi asa cum este ea, fara ocolisuri, declarand cu curaj si public ca nu are regrete? Nu ma gandesc acum la copilarii si vise precum “sofer de curse” sau “cosmonaut”…Ma gandesc la acea profesie aleasa cu maturitatea celor 30-35 de ani, cea ce chiar ti se potriveste cu adevarat…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*