Category Archives: Diverse

Treaba grea…

Nici nu mai stiu cine mai citeste acest blog. Probabil mai nimeni. Ei bine, am pierdut un an de scris dar am produs un plod. Anul trecut, pe 1 august s-a nascut fiul meu – Teodor. De atunci ma bucur de el si am avut foarte putin timp pentru mine si pentru hobby-urile mele. Vroiam sa spun ca am de gand sa revin…with a vangeance!

De ce sa NU alegem Autosoft

Anul trecut in Septembrie m-am hotarat sa imi depozitez anvelopele de vara la un “hotel de anvelope”. M-am interesat la colegi, am mai cautat pe net si am decis sa apelez la Autosoft – Sediul din Baneasa. Toate bune si frumoase, mi-au dat jos anvelopele de vara, le-au stocat, le-au montat pe cele de iarna si cu mare bucurie am trecut iarna. A venit vremea sa le incaltam din nou pe cele de vara.

Sun joi la Autosoft. Au un singur numar de telefon in Baneasa, de altfel DOAR unul pentru fiecare punct de lucru. M-am apucat sa sun pe la 12:00. Dupa ce a fost o ora si ceva ocupat, pe la 14:30 s-au hotarat sa raspunda la telefon. Imi zice baiatul ca vineri dupa 12:00 pot sa vin la montaj. S-au mai linistit oamenii si nu mai sunt multe masini…NU se fac programari! tine el mortis sa precizeze. Spun eu ca e rau sa nu faci programari, ca am platit chiria in avans, ca nu se face etc. el nu si nu, ca politica firmei-masii nu ii permite. Pe scurt, nu se poate!

Se face sambata cand fix la ora 9:00, la inceputul programului lor de lucru, ma infiintez la poarta. Agitatie mare mon cher. Vine unul la mine cu un clipboard in mana si zice (mentionez ca era 9 si 2 minute): Sunteti masina 21 si mai aveti de stat inca 3-4 ore. Asta este…Intreb din nou – imi pot lasa rand la Dvs. si ma sunati cu 2 – 3 masini inainte? Ajung in 5 minute ca stau aproape. NU se poate, trebuie sa stati la coada ca toata lumea, si ranjeste tamp la mine. Asta este! Zice el din nou…Promit sa ma intorc seara pe la 16:00, poate sa se elibereze.

Se face ora 15:45 si plec din nou la Autosoft. La 16:00 sunt acolo la care simpaticu’ vine din nou la mine cu clipboard-ul lui de rahat si zice ca ma are 11 masini. La 18:00 fix inchide si ia ultima masina. Sa stau daca vreau dar sa stiu si eu ca ultima masina intra la 18:00 si gata, mai veniti si maine! Protestez ca nu se poate si e inadmisbil insa cu aleasi zambet tamp pe fata ca si de dimineata zice ca “vedeti acolo pe margine, domnii stau de 5 ore si asteapta. Acolo e coada”. Simt cum mi se ridica tensiunea. Simate domn si mari “patroni” de Autosoft, pe vremea Raposatului stateam la coada la benzina cu orele si redescoperim dupa 20 de ani, mama lui de Dumas, ca reinventam coada… Ce sa fac eu ma daca idiotii stau ca oile in turma 5 ore (5 ORE!!) sa isi schimbe cauciucurile. Ce sa fac eu cu voi, daca nu sunteti in stare sa va faceti un sistem de programari, macar pentru clientii vostri, aia care au fost imbecili retarzi sa va lase anvelopele in depozit peste iarna?

De data asta ranjesc eu si declar prompt ca la asemenea sistem si tratament imi iau anvelopele de la ei si o sa le depozitez la altcineva. Speram sa faca ceva “click” si sa inteleaga stimabilii ca nu e bine, ca nu se trateaza cu un client in acest fel si ca, poate, ar trebui sa faca ceva pentru mine dupa doua drumuri facute degeaba. Macar sa imi zica “veniti luni de dimineata ca o rezolvam cumva”. Zau daca ma mai suparam…Dar nu! Imi ia foaia din mana si mergem la seful lui, protestez din nou, si tot ce obtin este ca imi dau cauciucurile inapoi, fara nicio scuza, fara nimic. Ii doare in cot, scurt spus…

Am plecat, fara nicio mila fata de “domnii” care au zacut in tacere la coada 5 ore (isi merita soarta). Cum naiba sa suporti asa ceva? Daca TOTI oamenii de la coada si-ar fi luat anvelopele si ar fi plecat cand li se spunea ca au de stat 3 – 4 ore la coada, nu s-ar fi dus dracu Autosoftu’ si pana la urma ar fi reinventat astia comportamenul decent? Ba da…ca foamea naste oameni civilizati! M-am regrupat la un depozit de anvelope de pe Maica Domnului, aproape de casa. E cu 20 de lei mai mult pe an dar macar s-au purtat frumos. Si-au cerut chiar si scuze ca era o masina in fata mea si nu ma pot trata suficient de repede…Deci se poate…

image

Duminica dimineata la birou…how nice and cozy….Afara ploua destul de tare si se aude de pe terasa rapaitul marunt al stropilor zglobii. Starea mea nu se aseamana defel cu cea a stropilor care isi fac de cap linistiti afara. Sper sa termin curand 🙂

Day 14 – I just fucked up…

Ieri – putintel, vreo 4, cat si azi, vreo 3. Tigari. Fumate. Probabil slabiciunea a venit de la stres, oboseala si nervozitate. De ceva vreme nu prea mai stiu ce mi se intampla. Ca principiu se insiruiesc doar evenimente neplacute si in general stresante. Probabil ca odata cu varsta creste mai mult expunerea la asemenea incidente. Naiba stie. Pe de alta parte este foarte probabil ca si eu sa fi devenit mai delasator sau, pentru a ne exprima politicos, mai detasat de mediul inconjurator. De ce ma comport astfel nu pot spune (mentionez ca NU am castigat la loto 6/49). Imi lipseste acea componenta esentiala de motivatie fara de care de la zi la zi este din ce in ce mai dificil sa te mobilizezi pentru a nu gresi…

Day 11

Still not funny! Nervozitatea continua iar pragul de toleranta se afla intr-o scadere continua. Nu am rabdare. Ceea ce mi se pare de-a dreptul bizar este ca am ajuns sa imi oun intrebarea, cred eu justificata, daca nu cumva fara tigari sunt o fiinta de-a dreptul neplacuta si enervanta. Ma irita atat de tare ce se intampla in jurul meu –  de la comentarii pana la solicitarile curente de la locul de munca – asa ca ma intreb cum o sa rezist pe termen lung. Ma inmoaie oarecum faptul ca STIU! Stiu ca la un moment dat – peste o saptamana sau doua – ma voi calma.

Day 6, 7 and 8

Am depasit o saptamana. Incredibil dar adevarat. De doua zile am renuntat total si la nicotina din tigara electronica. Doamne, tutunul este cu adevarat un DROG. De doua zile mintea mi-a luat-o razna. Cu greu reusesc sa adun 1+1 si absolut orice ma irita necontrolat.

Day 5

Ziua cinci pare a fi cea mai dificila de vineri incepand. Pe masa din bucatarie trona un pachet de tigari si in imaginatia mea bolnava parca se marea si devenea din ce in ce mai sclipitor de fiecare data cand imi indreptam ochii spre el. Odata cu eliberarea cailor respiratorii de mucus si de disparitia tusei am reinceput sa simt fumul si sa imi lasa gura apa de fiecare data cand mireasma este purtata de vant spre mine…Nimic ciudat nici in cantitatea de nervi cu care ma simt incarcat de ieri incepand.

Greu sa explic cat de enervante mi se par toate comentariile si replicile celor din jur. Chiar si cele mai benigne si banale comentarii precum “e frumos afara” sau cine stie ce alta vorba aruncata mi se par revoltatoare, adresate direct mie si pline de malitiozitate. Raspunsul nu poate fi astfel decat imediat si naucitor, prin replici acide incercand sa reduc la tacere si sa transform in praf si pulbere orice “rezistenta”. Mi-e destul de greu sa ma suport si pe mine insumi caci nu ma multumesc defel. Orice fac necesita regrete ulterioare si critici vesnice, orice am facut gresit pare a fi de neremediat iar viitorul NU suna deloc bine. Este greu sa pierzi o dependenta si nu degeaba se spune ca dependenta de nicotina este grea, poate la fel de grea precum cea de heroina.

Day 4

Ziua se defineste prin tentatie. M-am simtit mai bine, am tusit mai putin, febra cred ca a disparut. Odata cu pierderea gripei se iteste incet – incet pofta de tutun. Desi inca am un soi de greata cand ma gandesc la tigari tentatia s-a nascut. De acum abia incepe lupta cea adevarata.

Day 3

Petrecerea continua. Ziua nr. 3 and counting. Racit in continuare si cu o apatie vadita. Parte de la raceala si parte de la lipsa de tigari. Nu am trecut prin mari tentatii si incep sa ma intreb cate din manifestarile racelii vin de la raceala si cate de la lipsa de tigari. Ar fi ciudat totusi sa se manifeste ca o gripa :). Nu am mai auzit de nimeni sa aiba asemenea manifestari ciudate. Orice ar fi este bine. Gripa sau ne-gripa ideea este sa nu mai fumez, si imi iese!

Day 2

De vineri seara nu am mai fumat. Sunt si racit, tusesc si imi suflu nasul din 5 in 5 minute. Enervant. Am decis sa ma folosesc de gripa pentru a renunta la tigari si am o vaga impresie ca imi si iese figura. Trag din electronica si se pare ca din ce in ce mai rar. Ieri stateam cu tigara electronica in mana mai tot timpul in timp ce acum se pare ca nu mai simt tot atat de tare nevoia de nicotina…

Stiu ce vreau

Ma distreaza oarecum indoiala care poarta inevitabil asupra oricarei initiative oarecum nelalocul ei la 35 de ani. Vreau sa simt din nou stanca sub degete si sa ma bucur de inaltime. Daca pana acum am mai cautat cate ceva, nesigur pe mine de cele mai multe ori,  acum sunt oarecum redescoperit. Stiu ce vreau si asta ma bucura!

Where do you want to go now?

O intrebare simpla care da nestere la raspunsuri surprinzatoare. Cant de sinceri suntem in clipa in care intrebarea ne rasare in minte si cat de sinceri alegem sa fim atunci cand ne dam raspunsul? Banuiesc dilema in multi dintre cei apropiati mie. Cand ii intrebi simti ca rasare din neant un zid. E ca atunci cand eram copii si ne intreba un adult “Tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare?”. Ramanem copii sau redevenim atunci cand ne este adresata intrebarea.

Eu am reusit pana acum in viata. Am terminat studiile cu bine, am avut job-uri care mi-au dat satisfactie, castig decent, mi-am intemeiat o familie, am o casa…Teoretic ar trebui sa fiu multumit. Insa ceva imi lipseste. Am petrecut multi ani pana sa realizez ca imi lipseste insa odata ce am realizat pierderea nu imi mai pot lua gandul de la ea.

Vreau sub cerul liber. Vreau sa stau mai mult afara si sa simt vantul cum ma biciuieste pe obraji si, iarna, cum mici aschii de zapada ma imi ciupesc pometii. Vreau sa simt umbra padurii culcandu-se langa mine si sa ascult ceata cum imi intoarce cuvintele fara ecou, si mai vreau sa zbor atarnat pe culmea Claii Mari, pasare stinghera in varful de piatra al Bucegilor. Ce sa mai vreau? Caldura cabanei si focul zglobiu din fata unui cort. Iarba, uda de roua cristalina a diminetii, reflectand o picatura de soare din fiecare floare…Vreau afara…

Vreau sa ascult vantul plimband agale praful peste o poteca serpuitoare si mai vreau sa vad zacand sub mine luminile adormite ale oraselor triste, ce nu stiu ca de sus se vad atat de mici, de pustii si fara viata. Vreau sa traiesc un pic de vesnicie alaturi de Sfinx si sa respir aerul rece al diminetilor de iarna pe poteci neumblate. Vreau la munte…

Fetele mortii

Am fost la o inmormantare ieri si teatrul obscen al mortii m-a condus la redescoperiri nebanuite. Paralela inmormantarilor m-a dus cu gandul la o alta inmormantare, acum 23 de ani, cand infrigurat si zgribulit, copil fiind, m-am refugiat intr-o masina cu aeroterma caci afara inghetau si pietrele. Fiind decembrie, afara ninsese iar aleile cimitirului erau toate inghetate ca si cortegiul ce insotea caruciorul cu cosciugul. Era 1989 si totul era pictat in nuante de gri, chiar si oamenii.

Ce se gaseste in memoria mea distinct fata de inmormantarea de ieri sunt participantii. Mi-am rotit privirea in capela numarand fetele si alaturandu-le cu prea mare usurinta umbrele celor deja disparuti. Nici macar nu pot sa spun cu usurinta daca cei prezenti sunt mai multi decat absentii. Ridurile ii mascheaza pe cei ce au participat acum 23 de ani in umbre ce poarta in mod distinct pecetea mortii. Nu ma gandesc la iminenta pentru niciunul dintre ei si nici nu am vreo banuiala ca voi participa in curand la o alta inmormantare, insa am observat ca fata de acum 23 de ani multe dintre umbrele din cortegiu au inceput sa realizeze ca sunt si ele muritoare. O oareceare tristete nelegata defel de raposat ci de propria efemeritate.

Acum 23 de ani in vedeam pe toti ca fiind vesnici si eram surprins – desi raposatul era chiar bunicul meu – de prohodul intonat de preot…din tarana suntem facuti si in tarana ne intoarcem. Aveam o dilema si nu puteam iesi din ea!

Din pacate nu am solutionat definitiv nici pana acum aceasta chestiune. Am continuat sa vad nemurirea in fiecare apropiat si de fiecare data cand inevitabilul s-a produs, surprinderea a fost la fel de mare ca in 1989. Pe scurt, nu am luat viata in serios. Si nici moartea.

Mastile de ieri m-au readus cu picioarele pe pamant. Moartea este aici si zaboveste in fiecare zi pe umerii rudelor si prietenilor nostri. Multi dintre ei sunt mai aproape de inevitabil decat de prima tinerete. Coasa va trece printre ei mai devreme sau mai tarziu si ii voi vedea disparand unul cate unul pana ce toate umbrele se vor regasi intr-o alta lume, sper mai buna. Cei carora vreo boala le-a zambit deja la usa le sticleste cateodata in privire imaginea rasturnata si absurda a propriei morti. Cred ca se si inchipuie pe sine zacand pe catafalc, efigie stramba a unei vieti pierdute. Ce sa inteleaga acesti oameni din moarte cand au incercat deja sa ii tranteasca usa in nas? A tinut figura? Se va mai repeta?

What if?

Ce se intampla daca cel ce esti devine incompatibil cu cel ce iti doresti sa devii? Se va isca o lupta? Cine va castiga? Tenacitatea rutinei sau revolutia impetuoasa provocata de dorinta de redefinire sau de regasire a eului pierdut? Focuri de paie am mai vazut asa ca nu as miza prea mult pe schimbare insa cine stie…

M-am saturat insa de rutina. Rutina ma transforma in aberantul somnoros de ora 23:00 care asteapta cu nerabdare sa bage cornul in perna, atata vreme cat stie bine ca de dimineata suna ceasul la 05:45 pentru a iesi la tura de alergat. Parca are loc un declic si ma transform de la o anumita ora, precum Hulk, in monstrul somnului!

Amintiri

Citesc This Game of Ghosts de Joe Simpson si, pe langa placerea pura a cititului unei carti de calitate scrisa de un alpinist cu talent literar, am ridicat la fileu cateva intrebari la care intentionez sa imi raspund in viitorul apropiat. am regasit la Simpson amintirile din copilarie, narate in mod absolut firesc si viu, graitoare si dand nastere la foarte vii portrete in imaginatia mea. Umorul se intretaie cu melancolia si cu o oarecare detasare fata de moarte si de pericolul accidentelor.

Ca o mentiune scurta, volumul a fost scris dupa celebra Touching the Void, ca un fel de  explicatie pentru tenacitatea si dorinta de a trai manifestate de Simpson urmare a accidentului din Siula Grande. Im mod firect, cel mai probabil chestionat cum de a reusit sa supravietuiasca accidentului si apoi recuperarii dificile, Simpson da un raspuns natural, istorisindu-si tineretea si constructia interioara ca alpinist. Citind volumul (si ma gasesc in primele 100 de pagini doar) inteleg de ce a reusit Simpson sa dea dovada de atata tenacitate, curaj si tarie de caracter.

Revenind insa la mine si la intrebarile nascute urmare a lecturii. Am remarcat la Simpson o fenomenala usurinta in rememorarea copilariei si la transferul emotional ce te face sa percepi, in masura in care un cititor o poate face, experientele lui Simpson, asa cum le-a inteles si le-a trait in primii 10 – 12 ani de viata. In mod firesc talentul scriitoricesc lasa loc unor explicatii, caci este natural pentru un   scriitor sa incerce si sa reuseasca sa transmita cititorului senzatii si trairi. Dar cum de reuseste acest om talentat sa se depaseasca pe sine si sa isi aminteasca in detaliu atat de bine aventurile copilariei? Mi-am pus aceeasi intrebare, evitand sa dau un raspuns, de fiecare data cand am ascultat povestile din copilariei ale prietenilor. De ce oare nu reusesc si eu sa adun laolalta o poveste coerenta de la cap la coada, admitand ca nu ar fi chiar atat de incitanta pentru nimeni altcineva decat pentru mine. Habar nu am de ce…

Cele mai multe amintiri pe care le am sunt dezlanate. Nu au inceput si sfarsit, semanand parca unor tablouri pointileste in care imaginea este redata cu minim de detaliu, lasand ca printr-o pacla loc complexitatii sa razbata. Din pacate insa imi lipseste filtrul care sa refaca imaginea si sa o aduca in planul de claritate. Parca as lucra cu un obiectiv care refuza cu perseverenta sa focalizeze! Nu sunt totusi chiar imbecil. Anumite intamplari le pot reda cu mai multa usurinta decat pe altele insa in ansablu, fiecare eveniment ramane putin umbrit din lipsa de detalii. As putea sugera superficialitatea ce m-a caracterizat in copilarie, atata vreme cat de pe la 13 – 14 ani se pare ca ceva s-a schimbat iar amintirile au devenit mai vii. Ce se petrece insa cu perioada din care multi amici au amintiri – cea dintre 5 si 10 ani – iar eu doar o gaura mica a cheii prin care de departe se iteste in umbra o sala intunecata de cinematograf in care ruleaza un film cu viteza aberanta.

Poate totul sa se traga din tipul meu de sensibilitate concentrat pe senzatii pure si pe “tablouri”, momente desprinse din timp si uneori chiar si din spatiu, carora pe moment le-am dat o anumita incarcatura sentimentala. Mi-e greu deasemenea sa am amintiri in care grupuri de oameni interactioneaza cu mine sau intre ele. Singura “mare interactiune” pe care mi-o amintesc cu claritate este Revolutia din ’89, in rest nimic.

Descopar astfel cu oarecare surprindere ca multe dintre aceste amintiri sunt strans legate de anumite imagini (cum multe din amintirile mele sunt) precum ziua in care am fost facut pionier. Imi aduc aminte ca era frig pentru ca in poze eram imbracat gros si foarte bine imi mai aduc aminte ca mi s-a parut aberant sa defilam la cateva grade Celsius, la munte, in camasute albe si pantalonasi de stofa desi afara bruma stralucea in iarba iar parintii erau imbracati in apreschiuri si geci de iarna. Imi mai aduc aminte ca prin clasa a II-a m-am urcat pe botul unei masini ce trecea pe strada de langa scoala si apoi am fugit insotit de Radu, prietenul meu din copilarie, in curtea scolii, aproape fara controlul ambelor sfinctere…Imi mai amintesc, ca printr-un ochean, drumul de la scoala acasa si gradinile din spatele blocurilor gri de patru etaje, tufele ce in amintire imi par a fi fost intunecate, si rulota abandonata intre copaci – locul caruia ii suneam “la extraterestri”…Toate amintirile sunt punctuale si marcate de imagini, iar nu de interactiuni. Cel mai probabil pentru ca am fost un copil destul de singuratic si de timid.

Drumul ce nu ne scoate la lumina

Cand iti dai seama ca te-ai pierdut – fie pe un drum intunecos, intr-o padure deasa sau intr-un oras strain – cauti solutia de a reveni pe teritoriu cunoscut sau de a iesi la lumina. Nu te opresti. Paralizia vointei duce la paralizia simturilor si, inevitabil, la moarte sau, in cel mai bun caz, la traume, fizice sau psihice, pe termen scurt, mediu sau lung. Cred ca pot transpune aceste idei simple si in viata de zi cu zi.

Sunt aproape sigur ca majoritatea oamenilor de pe acest pamant au ales in viata un drum. Drumul s-a dovedit a fi mai intunecos sau luminos dupa mintea omului si norocul fiecaruia. Am ajuns sa cred cu tarie in puterea hazardului si in amplele efecte pe care sansa, pura si simpla, le poate avea in viata. Si in ceea ce priveste “lumina” putem discuta si desparti firul in milioane de ite mai subtiri decat panza de paianjen. Lumina este inselatoare. Ceea ce pentru mine este fir calauzitor si lumina orbitoare pentru un altul poate fi amarnic Tartar, si invers. Relativitatea efectelor nu ma face decat sa cred ca lumile in care traim fiecare sunt paralele si ca mai niciodata nu poti sa te transpui in pielea altcuiva. Cerinta absurda prin ipoteza atata vreme cat suntem diferiti precum apa si focul.

Ei bine, sa nu divagam.Vorbeam de pierdere, lumina, moarte si traume…Sa revenim la aceste notiuni placute!

Foarte rar drumul este de un singur fel, adica fie pe deplin luminos, fie total intunecos. Ca si in natura, mai trecem prin cate o poiana, pe unde razbate soarele mai aprig, sau dam de o apa pe care o trecem udandu-ne sau nu la picioare. In viata, aceste incidente s-ar transpune prin evenimentele fericite sau micile incidente de zi cu zi, cele care te lasa sa pui capul pe perna implinit sau iti fac somnul amar. Ce se intampla insa cand pierdem drumul? Ce se intampla cand credem ca am gasit un drum insa este drumul altuia, deja parcurs sau pe care celalalt nu a reusit la randul sau sa ajunga inca? Sa nu uitam ca traim in lumi paralele asa ca drumurile nu se suprapun. Poteca e identica dar nu vom regasi doi oameni deodata pe ea. Daca ai ocupat poteca cuiva nu inseamna automat ca celalalt o va gasi pe a ta…Din nou hazard.

Sunt de parere ca mai toti am pierdut drumul sau suntem pe cale sa o facem. Am incercat in ultima vreme sa fiu mai atent la oameni. Colegi, prieteni, apropiati, laolalta cu oameni pe care de obicei ii ignor, dispretuiesc sau de existenta carora nu eram foarte constient. Cu greu am reusit sa deslusesc un drum cu adevarat luminos in viata vreunuia. Gasesc cate o urma, firava intrupare a unei poteci mai putin intunecoase. Rar! Cel mai des apare resemnarea si obisnuita ochilor cu intunericul. Cu capul jos isi poarta fiecare crucea alegerilor gresite cat si a celor bune. Ca o mica paranteza, nu inseamna ca dupa o alegere fericita nu vei fi aspru pedepsit. Si succesele pot fi poveri.

Ii vad urcand o panta repede, oprindu-se din cand in cand sa soarba insetati din cate o mica bucurie sau tristete, judecand drumul ce le serpuieste in fata. Au un copil. Le-a murit un parinte sau un apropiat. Au fost promovati sau le-a crescut salariul. Au fost dati afara sau sunt rusinati pentru cine stie ce prostie facuta la servici. Isi doresc/si-au dorit/isi doresc sa isi doreasca ceva si nu stiu ce…Lipseste lumina calauzitoare. Cu capul in jos nu se vede niciodata cerul. Primim in viata cioclii, aerul statut si praful uitand ca am fost creati pentru a trai in lumina.

De ce VREM sa pierdem lumina? De ce aparent ne dorim si cautam atata suferinta? De ce nu avem curajul sa izbucnim ca o supernova raspandind lumina fara zgarcenie, asumand ca viata este mult prea scurta pentru a ne preocupa de rahaturi? De ce ne pedepsim zilnic cu oameni care nu ne plac, o munca ce ne plictiseste si activitati care ne metamorfozeaza in slugile lui Hades. Am rugamintea sa va uitati atent in ochii prietenilor vostri si sa cautati fericirea. Apopi uitati-va in oglida si incercati sa o recunoasteti in proprii ochi. Daca nu gasiti nici cea mai mica stralucire inseamna ca sunteti parte din majoritate si veti avea soarta majoritatii, de a fi mereu inconstienta si manevrata, de a fi abuzata si folosita fara sansa de a ridica privirea spre cer. Nu vreau sa ma transform in propriul meu sclav si sa fiu mandru de asta. As vrea sa pot aduce lumina…

As vrea sa mai visez

M-am definit in decursul anilor in atatea si atatea feluri incat am impresia ca sensul unei circumscrieri la o idee, ideal sau speranta s-a pierdut in neant. Rad pe sub mustata de fiecare data cand aleg sa folosesc termeni precum “neant”…De ce naiba cad in penibil cu asemenea cuvinte sforaitoare? Ma rog, fie cum o fi, duca-se naibii.

Pornisem de la definitii, multitudinea lor si realitatea ce m-a condus la absenta unei “definitii” pe plan personal. Prin ce ma definesc? Nu ma regasesc in nimic si nimic nu se regaseste in mine. Ce cuvant sau stare ar putea asocia cineva cu mine? Asta doream, de fapt si pe scurt, sa afirm. In nimic din ceea ce fac in cea mai mare parte a timpului si in fiecare zi nu regasesc sinele.

Ma regasesc totusi (din fericire, caci am avut mare noroc) in partenera mea de viata si in citit. Altii regreta sau spera ca jumatatea lor se va schimba. Eu nu am sperat si nici nu sper. Stiu de ce mi-am ales perechea si regasesc aproape in fiecare zi motivele de acum 10 ani.  Ne recunoastem reciproc limitele – desi am ales sa i le fortez intotdeauna.

Ma mai regasesc in somn. Ma regasesc la munte. Am descoperit cu surpriza ca ma regasesc si in Delta…Afara, oricum…

Inca de prin facultate am inteles ca nu ma regasesc in colegii blazati deja de inchipuirea unei meserii in care fiecare colt iti arunca in viata o Ally McBeal si nici in pledoariile banale ale avocatilor. Visam sa castig si eu ceva, dar, pe atunci nu imi inchipuiam ca voi castiga cu adevarat bine. Nici macar nu imi dau seama daca asta a fost/sau mai este motivatia.

Dupa ce am trecut prin foc si sabie primele sase luni de munca si am priceput ca tiriplicul este intr-adevar un mic polonic pentru ingerat varii mizerii 🙂 am continuat/perseverat, la trei ani distanta, revenind in mijlocul mizeriei si transpunand uratenia in cuvant si fapte. Vorbeam mai demult de alegeri. Alegere buna sau nu? Cine stie…

Se revarsa un potop de idei atunci cand incerc sa sintetizez de ce munca mea nu ma satisface de multe ori. Stagnarea! Da, stagnarea, senzatia de lancezeala umeda si sinistra. Asa se defineste aceasta meserie chiar si in cazul fericit in care ti-ai pregatit un salas bun, cand ai de munca numai proiecte “spalate” si esti oarecum lasat sa te manifesti, cu creativitate cu tot….Ma rog, ce ti-a mai ramas din creativitate si inspiratie, atata vreme cat meseria si “meseriasii” au mare grija sa iti treaca ideile inovatoare cat de repede se poate pe la inceputul carierei! Ce conteaza ca acum te poti manifesta daca ai aripi de drosophila melanogaster

Am incercat ani la rand sa compensez senzatiile neplacute cu ignoranta timida si inutila renuntare la orice fel de gand care sa ma duca la concluzia ca as fi nemultumit. Asa ca, ani si ani, m-am ocupat cu diverse hobby-uri si pasiuni care, mai in fiecare caz, ma tineau legat de casa, televizor, birou, monitor etc. Continuam astfel acasa sedentarismul de la birou. Nu ma simteam vinovat si nici nu credeam ca ma va imboldi vreodata remuscarea timpului pierdut. Ma simteam tanar si speram ca tineretea este fara batranete. Asa au trecut ani. Multi ani. De la 68 de kilograme am ajus lesne la 93…si de la 25 la 35.

De vreo doi ani insa am incercat sa imi concentrez cat de cat atentia pe invatare, pe iesitul din casa si mai putin pe televizor, sedentarism si lancezeala. Nu sunt insa deloc multumit. Fac prea putin desi stiu bine ca intr-o oarecare masura timp am, sau, am reusit sa invat sa imi fac. Ce am castigat sunt cele 20 de kilograme slabite si realizarea ca mai am, mai pot si mai vreau sa fac multe in viata. Nu vreau sa stau plangand peste 20 de ani ascultand laudele prietenilor pentru maretele mele realizari profesionale, daca vor fi si acelea. Vreau sa am un copil si vreau sa il invat sa viseze. Vreau sa pot si eu visa din nou…Mai sper!

Dileme existentiale din ciclul praxisului incomprehensibil…

Imi puneam ieri seara intrebarea (cel mai probabil extrem de stupida): cati oare dintre oamenii pe langa care trecem in fiecare zi pe strada, pe care ii intalnim la birou sau de care ne lovim in lift fac in viata ceea ce si-au dorit sau care obtin cu adevarat satisfactie din munca lor? Ma tem ca daca am sti cu adevarat raspunsul la aceasta intrebare am putea poza cu totii in Strigatul lui Munch. Intrebarea mi-a venit in minte in mod natural, socotind ca ma aflu oarecum intr-o situatie rara, determinata cel mai probabil de un complex de erori cumulate ce au dus la viata mea profesionala de acum, cea de zi cu zi. Apoi am revenit asupra gandului…Cei mai multi sunt de fapt tristi si nefericiti…Cum oare de reusesc sa se ascunda? Alta intrebare stupida de altfel, atata vreme cat eu insumi sunt unul din cei “ascunsi”…

De la aceste intrebari am pornit, si, dupa o destul de scurta analiza (nu mi-am permis una mai lunga atata vreme cat munca ma sleieste in fiecare zi de aproape orice urma de putere creatoare) am ajuns la urmatoarele cooncluzii:

  1. Este oarecum greu sa iti stabilesti la 18 ani un scop in viata, sau macar sa ai o reprezentare asupra a ceea ce doresti sa devii. Cred ca majoritatea tinerilor nu are maturitatea si nici indrumarea potrivita pentru a alege un drum “bun” in viata la momentul crucial cand liceul lasa loc facultatii si, teoretic, unei cariere;
  2. Chiar daca ai reusit sa iti stabilesti scopul (cu sau fara indrumare, avand sau nu informatiile utile, complete si pertinente cu privire la profesia aleasa) viata nu te-a pregatit si nu ti-a grefat acele abilitati menite pentru a face adaptarea mai usoara si a ascuti vointa necesara urmaririi scopului ales;
  3. De cele mai multe ori, in ciuda avantului care insoteste inevitabil tineretea, odata ce intelegi caracteristicile muncii alese, aptitudinile de care ai nevoie cu adevarat pentru a presta o munca de adevarata valoare (valoarea o inteleg aici asociata cu progresul, daca esti doar bun in ceea ce faci, de ce oare sa nu te indrepti spre ceea ce ai putea face “foarte bine” in loc de “bine”) si compari cele doua cu profilul tau real – adica cel pe care il descoperi odata format, in jurul varstei de 30 de ani – descoperi cu uimire ca daca ai fi avut “mintea ce de pe urma”, probabil ai fi ales sa faci altceva in viata.

Din cele trei concluzii trase mai sus, in realitate, ar trebui sa se nasca puterea de transformare, metamorfoza care a reusit in atatea cazuri fericite sa mane din urma creatie, descoperire si evolutie.

De ce alegem insa status quo-ul si staza, statutul de larva in locul celui de fluture este greu de inteles. De ce prefer sa traiesc in confuzie? De ce ma trezesc dimineata fiind incercat de senzatia cum ca locul meu nu este chiar cel potrivit? De ce ma intreb, ZILNIC, oare ce a fost in mintea mea cand am ales un drum care ma tine aproape toata ziua in casa si destul de departe de familie atata vreme cat in realitate eu as prefera sa stau afara, la aer, sub soare, cer si stele? De ce am acceptat sa las ziua de maine abandonata cu ignoranta inca de ieri sa imi schimbe ani si ani din viata, mii de zile de nerecuperat, o vesnicie de nopti, stele si cer…

Imi mai spun ca intrebarile sunt stupide acum. Imi soptesc apoi ca desi vadnegura sper ca de fapt va veni si un mic soare pe strada mea. Poate munca va fi cat de cat interesanta si voi uita de neplaceri, macar pentru cateva zile. Ei bine, zile insorite vin destul de greu. In realitate meseria pe care ti-ai ales-o este mai intotdeauna stresanta (fie ceva iti scapa/ti-e teama sa nu scape, fie nu te poti concentra pentru ca iti este scarba de porcariile din fiecare zi etc.), obositoare (munca ce si-a pierdut placerea din rutina este infinit mai obositoare decat o activitate facuta cu placere), nesanatoasa (stresul si oboseala vor marca sanatatea), te afecteaza/dezechilibreaza emotional si iti marcheaza – cu efecte negative semnificative – fiecare zi din viata.

Poate cineva sa produca raspunsuri – chiar si o timida baiguiala – la intrebarile de mai sus?

Poate vreunul sa spuna cu mana pe inima ca s-a impacat cu greul, nu regreta alegerile de la tinerete si, cu seninatate, isi asuma sincer viata de zi cu zi asa cum este ea, fara ocolisuri, declarand cu curaj si public ca nu are regrete? Nu ma gandesc acum la copilarii si vise precum “sofer de curse” sau “cosmonaut”…Ma gandesc la acea profesie aleasa cu maturitatea celor 30-35 de ani, cea ce chiar ti se potriveste cu adevarat…

Citatul necesar

“Ziua în care un om îsi dã seama cã niciodatã nu va putea sti totul este o zi de doliu . Vine apoi ziua când îl încearcã bãnuiala cã nu va putea sti nici mãcar multe lucruri , si în sfârsit , dupã-amiaza autumnalã când îsi va da seama cã niciodatã n-a stiut foarte bine putinul pe care îsi închipuia cã îl stie .” Julien Green