Category Archives: Munte & Alpinism

Risk and risking

“But risks must be taken because the greatest hazard in life is to risk nothing. The person who risks nothing, does nothing, has nothing, is nothing. He may avoid suffering and sorrow, but he cannot learn, feel, change, grow or live. Chained by his servitude he is a slave who has forfeited all freedom. Only a person who risks is free. The pessimist complains about the wind; the optimist expects it to change; and the realist adjusts the sails.” – William Arthur Ward

Flexibilitate si experienta

Mental flexibility, conversely, allows you to stay receptive to the feedback you get from a situation. The fact that a situation is stressful indicates that learning needs to take place. Learning converts stress into comfort. In order to do this conversion you need to take in the stress, accept it, and process yourself through it. Doing this requires flexibility, not toughness. You don’t distort the situation to fit your mind’s perception of it, but rather let go of your mind’s perception to see the situation as it is now. You do this in a matter-over-mind, not a mind-over-matter, approach. By engaging your body (matter) and keeping attention on the tasks your body is doing to climb, you allow your mind to accept and process the stress. What is required is to keep attention on the current task. Attention shouldn’t be on thinking about the climbing. This will lead to reinforcing the existing mental construct and enhance toughness not flexibility. Attention should simply be immersed in what your body is doing to climb.” Arno Ilgner – The mental toughness error

Ciucas – 27 August 2011

A venit din nou ziua de Ciucas. Aveam o problema nerezolvata de iarna trecuta cand am urcat pana la Cabana Ciucas, pierduta intr-o mare laptoasa de ceata, de unde ne-am intors agale pe Valea Berii fara sa urcam pana pe varf, caci afara nu se vedea NIMIC.

Ei bine, ne-am intors, pe o vreme superba de sfarsit de august, cu 14 – 15 grade in termometre in bataia vantului ce bananaia cu spor de la prima ora de dimineata si cam 22 de grade la soare. Nici nu mi-am dat seama cum m-a fript pe ambele maini!

Am plecat de acasa in jur de 7 si am ajuns la Muntele Rosu pe la 9:45. Drumul din DN si pana la cabana este absolut groaznic. Daca nu ai 4X4 sau daca nu stii sa manevrezi cu atentie vehiculul pe acolo te cam complici cu ocolitul gropilor. Daca aveti ca destinatie Cabana Ciucas, alternativa ar fi sa continuati pe DN lasand in dreapta drumul spre Muntele Rosu si sa faceti la drepta dupa cativa kilometri, pe Valea Berii (drumul forestier ce coteste la dreapta in dreptul fabricii de apa plata Keia). Mergeti foarte bine pe drum pana la fantana construita in memoria Prof. Nicolae Ioan, loc unde puteti parca. Daca aveti 4X4 puteti continua pana la Cabana Ciucas si economisiti cam 45 de minute cel putin (la care se adauga inca 45 de minute daca ati fi venit dinspre Muntele Rosu pe jos).

Noi nu am ales varianta “fericita” caci nu stiam starea drumului spre Cabana Ciucas asa ca am abandonat masina la Muntele Rosu. De acolo am urcat pe poteca bine croita prin padurea din spatele cabanei (BG) pana in Valea Berii. Am facut pana acolo cam 40 de minute. Dupa cateva curbe se iveste si Fantana Nicolae Ioan sau (La trei Izvoare, desi acum cu fantana reamenajata sunt doar doua). Am alimentat si de aici a inceput micul calvar spre Cabana Ciucas, panta fiind accentuata, drumul forestier si fara cine stie ce frumuseti sa iti imbie ochiul si sa iti ia gandul de la urcusul obositor.

Pana la urma si la urma am iesit din padure si dupa alte doua curbe stranse am zarit si cabana, proaspat terminata. Ajungem acolo dupa cam inca 40 de minute de la iesirea in Valea Berii.

De la cabana urmam potecile ingemanate marcate cu BR si CR peste Muntele Chirusca si pana in poiana de sub Tigaile Mari de unde avea doua posibilitati de a atinge Varful Ciucas si anume prin Saua Tigailor (CR) – poteca ce merge mai departe spre Babarunca, sau pe poteca marcata cu BR, prin estul Tigailor Mari, pe sub Babele la Sfat, iesind direct sub Varful Ciucas. BR e mai directa si ajunge pe varf mai repede, in cam 1 ora si jumatate in timp ce pe CR drumul e mai lung si cred ca faci pana pe varf cam 2 ore si jumatate (maxim). Am ales BR si am cotit astfel la dreapta, urmand poteca ce ne-a dus, mai domol si apoi direct pe fir de vale ce ne aduce pana aproape de varf. O aruncatura de bat si am fost sus (nu intr-o ora si jumatate ci in cam doua, dupa mai mutle popasuri in “recoltarea” resturilor de afine uitate de ceilalti turisti prin tufele din apropierea potecii).

Pe varf, desi ne-am fi bucurat de priveliste mai mult, nu am putut sta caci vantul batea tare furios. Nici marcajul de pe varf nu i-a rezistat, supravietuind doar cateva ciozvarte amarate din care doar puteai deduce pe unde merg dumurile si care ar fi destinatiile. Ne-am multumit cu un popas sub varf, cu privelistea spre est, la loc adapostit de vant, unde ne-am bucurat de soare si de relativa caldurica de afara. De pe varf am continuat marcajul BR, coborand piezis spre Saua Tigailor, de unde am apucat pe marcajul CR ce ne conducea la loc in poiana de sub Tigaile Mari. Poteca coboara pana in Valea Tigailor si urca de vreo doua ori pe versantii afluentilor acestei vai pana sa izbandeasca si sa ajunga cu succes in poiana de sub Tigai. Cred ca toata coborarea sa ne fi luat inca vreo 2 ore maxim cu tot cu poze si popasurile de relaxare. pauza in poiana de sub Tigai apoi iar pauza la Cabana Ciucas unde ne-am infruptat, fiecare cu ce i-a poftit inima. Atentie insa la chelner – noi am avut surpriza sa beneficiem de un adaos de 8 lei la nota cu o bere si paine – pe care nu le-am primit dar ni se cerea sa le platim.

Problema in final rezolvata insa aviz amatorilor.

Cabana arata fain (in nicun caz inspirata de cabanele din Alpi si Dolomiti, precum citeam pe un alt site) iar cazarea pare a se incadra pe undeva intre 90 de lei camera dubla pe noapte in timpul saptamanii (110 lei in weekend) pana la 150 lei apartamentul (200 de lei in weekend). Curatel totul (inclusiv la baie – element reper in clasificarea unor asemenea locatii) iar mancarea as putea spune buna – cam de nota 8. Personalul in regula (cu exceptia “erorii” de la nota de plata).

Partea realmente proasta insa este ca desi ne laudam cu “inspiratii” din Dolomiti avem la radio muzica populara – ceea ce nu ar fi rau in principiu- intre care se intercaleaza si cate o manea, vezi Doamne, sa nu se simta turistul prost si nu in largul sau (sau mai sigur pentru ca si gestionarului ii place). La acest capitol intotdeauna noi romanii dam chix, aproape fara exceptie! Construim intr-o locatie superba, de care avem cu miile, in mijlocul naturii, unde ne straduim, pe masura stiintei fiecaruia de carte sa oferim servicii cat mai bune, dar oferim turistilor in mod cavaleresc, manele! Dupa parerea mea, nescuzabil! Dar aceasta atitudine nu impiedica turistul sa revina, ba chiar sa se simta bine, ceea ce imi intareste convingerea mentionata anterior, si anume ca ne meritam soarta!

La coborare povestea se repeta in sens invers pana la Muntele Rosu. Singura exceptie este durata traseului caci la intoarcere am facut mai putin, cam o ora si 15 minute.

Bucegi – 9 – 10 Iulie 2011

Cand a venit luna lui Cuptor m-am hotarat, impreuna cu alex si Adina sa urcam pe Morar. Nu mai vizitasem aceasta vale cred ca din anul 2001, cand eram cu aproximativ 15 kg. mai slab si mult mai bine antrenat. Ajungand la Gura Diham am parcat si am hotarat sa parcurgem traseul pana in Poiana Izvoarelor, apoi pe Munticel pana pe Morar, apoi direct pe fir spre Omu.

De pornit am luat-o in sus in jur de 10 iar spre rusinea mea am ajus la Omu cam spre seara, cred ca pe la 18:00. De ce? Pentru ca m-am ingrasat si m-am lenevit. Ma rog, si caldura infernala a avut un rol in aceasta poveste. daca sambata pe 9 cred ca nu s-au depasit 30 de grade la umbra, poate mai putin pe firul vaii gratie peticelor de umbra si a zonelor in care mai era zapada, duminica in schimb – de si nu stiu ce temperatura a fost la coborarea spre Malaiesti, stiu bine ca la 3 si jumatate cand am deschis usile masinii, nu puteam pune mana pe schimbator. Indicatorul de temperatura in bord imi spunea ca sunt 36.5 grade…Infernal! Si peste toate astea, ca un om normal la cap, m-am dus la munte cu bocancii mei de 3 sezoane. Mare greseala. Simteam ca am picioare de plumb pe caldura aceea de 36 de grade.

Valea a fost ca de fiecare data superba. Fata de 2001 am si gasit poteca de pe stanga firului vaii, cea care ajuta la ocolirea mai multor saritori.

Am fost recunoscator pentru ca nu stiu sigur daca as fi putut sa performez in bune conditii direct pe fir.

La Omu am avut parte de spectacolul participantilor la Maratonul Bucegi 7500 care se perindau in maxima viteza, cativa innoptand la Omu iar majoritatea coborand spre Padina/Pestera. Dupa ca ma necajisem ca dorm in dormitorul anexa, cel cu saltele pe jos si fara incalzire (desi aveam la mine sacum de dormit :)), am avut parte, datorita urechilor fine ale lui Alex, sa desopar ca doi dintre concurenti au renuntat la … camera de doua paturi, cu soba, masuta, cuier, covor si mileu pe masuta.

Ei au parasit incinta iar eu m-am aruncat hraparet asupra camerei unde, desi imi propusesem sa ma trezesc devreme si sa fac cateva instatanee de rasarit, am dormit ca un porcusor pana spre 8:30. Bun somn la Omu, ca de obicei! Nu stiu de ce dar nu am dormit NICIODATA mai bine decat la Omu (cu exceptia unei nopti traumatizante prin 1994 cand eram ingramaditi cred vreo 40 in dormitorul comun – inclusiv cu sacii de dormit pe jos).

In rest, nimic schimbat din 2001 cu exceptia curentului electric care domneste de la fotovoltaica pana pe la 21:00, poate si ceva mai tarziu.  Ceaiul la fel iar mancarea la fel de ciudata desi acum se ajunge destul de usor la cabana chiar si cu ATV-ul. Poate sunt carcotas insa raman la parerea ca ar trebui ca incet, incet, sa se schimbe atitudinea in cabane. Normal ca nu cere nimeni Tunedo Rossini si nici Stroganoff insa in anul Domnului 2011, la 21 de ani de la Revolutie si fata de inevitabila modernizare (sau macar facilitare) a accesului, conditiile ar trebui sa fie mai umane iar meniul standard de piure/carnati sau carnati/fasole sa se schimbe, chiar si un snitel semipreparat sau alte produse usor de transportat si de preparat in cabana, chiar si la 2500 de metri altitudine.

Altfel, am fost fericit. Fericit sa vad apusul la Omu, fericit de aerul curat si de 1 bere, carata de Alex toata valea, caci la Omu nu era nimic de baut cu exceptia cred a unui fel de Vodka si a unuia de coniac la PET.

Nu cred sa mai revin anul acesta la Omu insa sper sa ma pot tine din nou de ritualul de pe vremuri, inceput cred in 1991 sau 1992 si repetat pana in 2002 de a ajunge macar o data pe an la Omu si sa dorm acolo – cu toata bucuria luminii, oamenilor si vailor ce inconjoara Varful Omu cu atata drag.

Drumul national pe platoul Bucegilor

Citeam in Jurnalul National mai devreme astazi cum ca se anunta reabilitarea drumului judetean 713, cel ce urca pana in platoul Bucegilor. Drumul acesta a fost necesar acum 40 de ani, pe vremea cand se construiau Releul Costila si Cabana Piatra Arsa. Si-a pierdut insa utilitatea in timp si a cazul in neingrijire de mutla vreme. Nici macar inainte de Revolutie nu puteai sa urci cu masina pe acest drum. Am incercat (cred ca in 1986) sa o facem insa fara succes. Skoda familiei era mult prea joasa pentru a permite o asemenea aventura.

Nu am mai vazut cum arata acest drum cred ca de mai bine de 10 ani. Era pe atunci un sir de sleauri cel mai probabil accesibile unui tractor sau TAF. Nicidecum autovehiculelor altele decat cele de teren. Acest drum nu  a fost plans si nici dorit multa vreme. A venit insa timpul ca vasnicii lorzi locali de pe Valea Prahovei sa incerce sa valorifice terenurile din Parcul Natural (sit Natura 2000). Este adevarat ca cele mai multe din acele terenuri au fost cu adevarat proprietate privata inainte de ’45, destinate insa pasunatului si nicidecum dezvoltarii imobiliare.

Ma tem pentru Bucegi si ma gandesc cu groaza cum va deveni platoul o autostrada a comertului ambulant, a porumbului fiert si a floricelelor la punga. Piedica (sau macar limitarea) accesului pe vai precum Valea Alba sau spre cabana Omu va disparea cu desavarsire iar numarul de accidente va creste exponential. Luati in considerare chiar si eventualitatea unor accidente auto prin platou, cu tot cu agentii constatatori si politia rutiera. Te apuca rasul. Stim cu totii (iar unii au si vazut cu ochii lor) drumurile de mare altitudine din Austria, Italia sau Elvetia. Cine a urcat pana la Grossglockner a vazut o parcare uriasa (supraetajata) cu sute de masini. Insa totul in deplina liniste si in special curatenie. Credeti ca vom avea parte de asa ceva in Bucegi?

Romanilor le lipseste orice urma de bun simt si de buna crestere care sa ii impiedice sa se manifeste precum barbarii unui Ev Mediu indepartat. Nu ca am fi fost altadata altfel…Nea Baticu, atat in “Aminitirile unui alpinist” cat si in discutiile face to face cu cei ce l-au mai prin in viata povestea ca distrugerea marcajelor nu era straina nici “turistilor” asa zisi mai civilizati de la inceputul secolului XX. Ba unii chiar au incendiat si cabane. Slava Domnului ca nu mai avem parte de asa ceva. Pericolul actual vine in principal de la NUMARUL cetatenilor in mica parte bine intentionati care vor putea patrunde in masiv. Este uimitor cum autoritatile publice locale, Ministerul Turismului cat si conducerea Parcului Natural nu se sesizeaza riscurile implicate de oferirea accesului nelimitat intr-o arie protejata precum Bucegii. Gheretele care vor vinde pistoale cu capse cat si cele cu fals artizanat vor inflori alaturi de florile de colt iar caprele negre se vor retrage in adancurile vailor si departe, pe Valea Gaura, spre culoarul Rucar-Bran unde va fi (poate) mai multa liniste.

Daca Hotelul Pestera nu a tulburat prea mult apele, cabanele fiintand acolo de aproape 100 de ani, drumul acesta “modernizat” poate face ravagii. Nu este momentul in anul Domnului 2011 sa dezvoltam asemenea drumuri si nici sa permitem un asemenea acces. Poate, cu masuri potrivite de coercitie, propunerea ar fi viabila. Insa stim prea bine cum functioneaza coercitia in Romania…

Cum ar putea fi o saptamana

Ma gandeam cat timp se poate petrece in mod eficient dedicat antrenamentului multidisciplinar dedicat pregatirii pentru catarare. Am in vedere exact stadiul in care ma gasesc eu acum – pregatire de baza foarte, foarte “inapoiata”.

O saptamana poate arata cam asa, fara sa fim suprasolicitati:

(1) LUNI

Dimineata – total aprox. 1 ora:

Seara – total aproximativ 1 ora si 30 min:

  • sala (45 – 50 min);
  • Alergare usoara (30-35 min).

(2) MARTI

Dimineata – total aproximativ 45 min:

Seara – total aproximativ 45 min:

(3) MIERCURI

Dimineata – total aproximativ 1 ora:

Seara – total aproximativ 1 ora si 30 min:

  • sala (45 – 50 min);
  • Alergare usoara (30-35 min).

(4) JOI

Dimineata – total aproximativ 45 min:

Seara – total aproximativ 45 min:

(5) VINERI

Dimineata – total aproximativ 1 ora:

Seara – total aproximativ 1 ora si 30 min:

  • sala (45 – 50 min);-
  • Alergare usoara (30-35 min).

(6) SAMBATA

Dimineata – total aproximativ 45 min:

Seara – total aproximativ 45 min:

ALTERNATIV: MUNTE

(7) DUMINICA Odihna

Un prim post despre antrenament

Ce sa zic…Avand in vedere ca practic nu ma mai suportam si ca ma simt in ultimul timp la limita efortului de fiecare data cand urc pe munte, am luat hotararea radicala de a merge la sala. Tianand seama de programul meu oarecum haios care ma duce la birou la 9 dimineata si ma aduce acasa cand da Dumnezeu, mersul la sala (de fapt regularitatea) va fi oarecum dificil. Oricum – am inceput!

Prima oara m-am dus miercuri si astazi, dupa doua zile, am program din  nou. Ma dor absolut toti muschii din trenul superior- TOTI. Si nu am facut decat un circuit general – spate, brate, piept, umeri – cu cate trei seturi de 15 – 20 de repetari cu greutate mica. In plus am alergat pe banda 15 minute de incalzire la inceputul antrenamentului (adicatelea 1,8 km) si am mers alert in plan inclinat inca 15 minute (1,2 km) la final.

De astazi voi incepe programul ce imi va fi recomandat de antrenorul de la sala pentru tonifiere musculara, program pe care il voi urma in urmatoarele 4 saptamani. Dupa, intentionez sa intru in regimul celor de la Mountain Athlete si de la K’s Body Shop. Ambele site-uri recomanda programe dedicate alpinismului si escaladei, menite sa pregateasca corpul in mod specific pentru tipul de efort intalnit pe munte.

Voi cauta si cateva rutine bune de stretching pentru a completa paleta de exercitii si pentru a-mirecapata mobilitatea. In plus, ma rog bunului Dumnezeu sa avem peste 0 grade dimineata astfel incat sa pot iesi zilnic sa alerg, tinta mea fiind 5 km. alergati zilnic de dimineata dublati de inca 3 – 5 km. seara la sala, odata la 3 zile, plus panta 15 % mers alert inca 15 – 30 minute (adica inca 1,5 – 2 km) tot odata la trei zile.

Practic, mergand pe un antrenament regulat si pe ordonarea severa a nutritiei, trag speranta ca in cateva luni voi da deoparte macar 5 pana la 10 din kilogramele mele in exces, pornind de la cele 85 de kilograme pe care le “trag” dupa mine azi. Scopul final e acelasi de acum 1 an, si anume sa revin cu picioarele pe pamant la 70 de kg, ceea ce mi-ar permite sa revin pe panou si in perete. 70 de kg la 1 m. 77 cm. ar fi potrivit. Poate chiar un 68 de kg. mai bine ;). Dar sa nu glumim cu chestiile astea.

Piatra Craiului – Spirla – 19.02.2011

Spuneam data trecuta ca mi-e dor. Si imi imaginam un traseu in Piatra pe la Spirla si apoi pe Umerii Pietrei Craiului – Curmatura Foii – Plaiul Mare si inapoi in Plaiul Foii. Ei bine cam asa s-a si intamplat…

Am plecat din Bucuresti – gri si trist sub o ploaie rece – pe la 7 – in formula Stefl, Alex, Madalin si eu. Drumul a fost destul de gol astfel incat, dupa mai multe treceri de la ploaie la ninsoare am ajuns in Plaiul Foii pe la 10. In Plai era pustiu – o singura masina parcata in fata cabanei si aceea ceu numar de Prahova. Ningea cu fulgi mici si abia, abia daca batea vantul. Altfel cald, in jur de 1 grad. Ne-am echipat si am pornit-o usurel in amonte pe Barsa Tamasului (CR). Prin ninsoare ne-am strecurat pe langa taietorii de lemne ce au curatat poienile de sub Plaiul Mare. Dupa vreo 20 de minute am ajuns la intersectia cu Valea Spirlei de unde tot in sus am tinut marcajul CR. Incet, incet peisajul se transforma in povesti si basm, copacii fiind din ce in ce mai incarcati in zapada. Pe masura ce urcam si se schimba vegetatia – din foioase amestecate cu conifere in conifere – copacii erau din ce in ce mai incarcati cu zapada proaspata. Poteca nu era inca incarcata si se vedeau bine urmele. Afara caldut si podurile de gheata de pe Valea Spirlei paraiau usor cand paseam pe ele. Am urcat constant cu mici pauze, incercand sa mentinem un ritm de 15 minute la fiecare 100 de metri diferenta de nivel. Cam mult insa data fiind conditiile si nivelul nostru de pregatire (trei fumatori :)).

De vazut nu se vedea absolut nimic la mai mult de 100 de metri. Norii erau destul de jos si, pe ici pe colo, nici macar varfurile brazilor nu erau cu totul vizibile. Asa ca, din pacate, nu ne-am putut bucura de vizibilitate spre versantul vestic al Pietrei.

Dupa aproape doua ore si jumatate de la intrarea pe Valea Spirlei (maxim, cred ca au fost de fapt cam doua ore numai) am poposit la Refugiul Spirla. Destul de bine intretinut. Singura mentiune este ca usa nu se inchide tocmai fest, lasa un luft jos de cativa centimetri pe unde teoretic cam intra frigul si zapada. Ma rog, acum era curat si nu avea deloc zapada inauntru. Ni se parea frig, cel mai probabil pentru ca transporasem la gru pe urcare. Ne-am scos ceasurile si le-am abandonat pe un bat de trekking sa masuram “ambientul”. Spre surpriza noastra erau 2 grade. Cald!

Aici vine si mentiunea mea de baza – mi-am blestemat sufletul cu geaca de ski! Am gasit de cuviinta sa imi pun pe mine, pe langa hanoracul de microfibra de la Lafuma care gasesc ca si-a facut treaba foarte bine, geaca de ski si asta pentru ca afara ningea. Desi este excelenta si are si un fel de membrana care ii asigura respirabilitatea, la nivelul de efort pe urcare nu a facut fata. Si am transpirat! La greu! Cel mai bine era sa imi iau foaia mea de ceapa, hard-shell-ul pentru ploaie care, pe langa faptul ca era frumos colorat (aproape nu l-am folosit pana acum din 2001 cand l-am achizitionat, asa ca e ca nou) m-ar fi pastrat si oarecum uscat caci doar e cu Gore-Tex. Ma rog…greseli si “orori”. Nu le mai repetam!

Dupa ce am zacut savurand sanvisurile in liniste, insotite de putina ciocolata (Snikers Black Edition este excelent), ne-am facut o socoteala rapida si nu ne iesea la calcul ca am fi putut sa ajungem pe traseul complet peste Umerii Pietrei Craiului astfel incat sa ajungem in conditii de lumina la Plaiul Foii. Deja ne si gandeam la o ciorba de fasole in paine asa ca decizia a fost destul de usoara. sa coboram direct in Barsa Tamasului prin spatele refugiului. Nota bene – traseul nu este marcat. Cu toate acestea nu cred ca cineva poate comite vreo eroare. Tinuta panta in jos spre firul vaii nu aveti unde gresi. Pe versant zapada ceva mai multa, cam 20 – 30 de centimetri, taman buna pentru franat si coborat in viteza. Plecam la 13:30 din poiana de la Refugiul Spirla si ajungem, cam dupa 40 de minute, in fundul vaii. De acolo e usor. Drumul merge aproape drept, coborand molcom spre intersectia cu Valea Spirlei. Am facut pe drum un “cap de zapada” simpaticut ca nu am avut timp de “om” pe de-a-ntregul. La 15:30 eram deja in holul cabanei la Plaiul Foii, adulmecand ciorba (pe care din pacate nu am mai putut-o manca caci mi se taiase foamea, nu stiu nici eu de ce :().

Piatra Craiului – Curmatura – 29.01.2011

Am asteptat doua saptamani pentru aceasta plimbarica. Am plecat de acasa in jur de 6:30 si am purces la turul de forta al Bucurestiului trecand prin Tineretului (sa il recuperez pe Stef) apoi Giurgului (Madalin) si Romana (Bogdan). Cred ca la 7 si jumatate am plecat efectiv spre iesirea din Bucuresti. La 10:30 eram deja parcati la Gura Raului. Afara frig major, cred ca in jur de – 12 grade. Odata echipati am luat-o incetisor la pas spre Fantana lui Botorog.

Zapada scartaia ca polistirenul iar soarele abia isi facuse prezenta peste Muchia lui Garnita si magurile Pesterii. La intrarea in traseu (BG) spre Curmatura erau parcate cateva masini din care se pregateau sa iasa in traseu alti cativa “colegi”. Am pornit-o in sus incalzindu-ne de la mers. Soarele batea bland printre copaci si ne bucura drumul pe poteca. Am iesit de pe Valea Danisor si dupa vreo ora si ceva am ajuns in poiana de sub Piatra Mica de unde incepe plaiul Galbeneasa. Nu era prea multa zapada in poiana asa ca am mers repejor, reintrand in padure, inaintand usurel pe curbe de nivel spre cabana.

Am ajuns in Curmatura la cam doua ore si vreo 30 minute de mers de la Fantana. Saint-Bernarzii se gudurau pe langa picioarele tuturor celor cu un sanvis in mana. Dupa o gura de ceai (cand am observat cu surprindere ca a pleznit termosul – nu stim nici noi prea bine daca inainte sa ne turnam ceaiul in pahare sau dupa ;)) si aproape doua ciocolate am mai zacut putin la soare si pe la 14:45 am pornit-o in jos spre Prapastii pe BA.

Traseu pe BA nu-l mai facusem niciodata. Se coboara direct spre Prapastii destul de abrupt, chiar din poiana mare de dupa cabana. Prima parte a traseului e mai blanda si, dupa ceva plimbarica pe deasupra Vaii Curmaturii, chiar pe culme, coboara in curbe stranse, mai pe bolovani, mai pe rape pana la intrarea in Prapastii. De aici a fost mers rapid pe zapada batatorita pana la recuperarea masinii de la Gura Raului. Acolo – mare eveniment – nu puteam bea nici macar o cafea. Nu ne-am suparat ci am schimbat doar locatia. Paraul Rece. Acolo am degustat cate ceva de mancare (papanasii sunt chiar facuti cu branza de vaci) si am plecat pe totala bezna spre Bucuresti unde am intrat in oras in jur de 20:30. Dupa ce am plasat pe fiecare la casa lui am ajus acasa in jur de 21:45. Dupa care m-am uitat la un film (The Kids are Allright) care m-a plictisit de moarte…de altfel am si adormit spre sfarsit. Nu merita…Nota 5! Nu stiu ce cauta la Oscaruri…

Piatra Mare 15.01.2011

Am plecat in tura la orele 7, orele Bucurestiului. Sambata. Uitasem ca o gramade de lume tot pleaca la munca si sambata. Asa ca era ceva trafic si omuleti pe jos care aparent se bucurau de temperatura placuta de afara pentru a merge spre locul lor de munca. Nu era frig. Cred ca in jur de 4 – 5 grade Celsius. Am oprit la Ploiesti in jur de 8 unde temperatura era de 4 grade. Stiam ca o sa fie destul de cald dar totusi mai speram sa fie ceva zapada.

Ciucas 15.01.2011

Traversam Cheia care la acea ora era absolut pustie. Si drumul la fel. Trafic minim. Am ajuns in jur de 9 la Muntele Rosu unde ne-am echipat in bataia vantului, am mancat putin dintr-un sanvis si am luat-o in sus. Uitasem ca e greu. Panta din spatele cabanei mi-a amintit de bucata de drum din spatele cabanei Gura Diham. Ma rog, nu e chiar asa de greu. Doar cat sa iimi aminteasca :).

Placuta de la baza traseului spune 2 – 2 1/2 pana la Muntele Rosu. Cerul era innorat si imi era putin frica de ploaie. Afara, in mod paradoxal erau in jur de 7 grade Celsius. Un mic grup ce plecase inaintea noastra pornise mai repede si deja nu ii mai vedeam/auzeam. La inceput poteca a fost uscata. Dupa ce am intrat pe versantul estic al Vaii Berii a inceput incet incet sa apara putina zapada, destul de inghetata. Trebuia sa ocolim poteca si sa mergem pe margine, firul propriu zis al potecii fiind acoperit cu gheata si o pelicula subtirica de apa. Am coborat pe firul vaii pana la intersectia cu drumul forestier si apoi am pornit in sus pe drumul forestier spre cabana. Drumul era foarte bine batut (pareau urme de senile) si acoperit cu o pojghta buna de gheata. Am mers pe marginea drumului si incet incet am trecut de Fantana “N. Ioan”. Dupa fantana si cateva serpentine mai stranse am iesit in golul de la cabana. Constructia aboia se vedea prin ceata si nori. Dupa cateva pale mai serioase de vant nu s-a mai vazut deloc.

Am ajuns, ne-am adapostit in pridvorul cabanei si ne-am servit cu ceai si sanvisurile luate de acasa. In sus pe munte nu se vedea absolut nimic. Pe la cabana ceva zapada dar nimic serios, poate 10 – 15 cm. La cabana se lucra intens si erau gramezi de materiale de constrctii adunate in jurul constructiei. Cel mai probabil va fi gata la vara! In sus probabil mai era dar nu se putea intrezari nimic. Pana la cabana Ciucas am facut fix 2 ore. Dupa ce am poposit cam trei sferturi de ora am luat-o in jos, tot pe drumul forestier, pe Valea Berii.

Dupa ce am ajuns din nou la intersectia cu BG ce vedea de la Muntele Rosu am depistat si originea urmelor de senile. O masinuta simpatica cu remorca si senile, tractiune pe toate senilele (inclusiv remorca). Rosie si foarte frumos intretinuta. Gheata gramada pe drum, asa ca ne-am strecurat cu atentie in jos pe vale, sperand sa depistam marcajul PR spre Muntele Rosu. Din pacate insa in afara de zonele defrisate cu mare intensitate nu am zarit niciun marcaj PR la buza padurii. Regretand ca va trebui sa mergem ps sosea cativa kilometri am ajuns la fabrica care produce apa minerala Keia si, astfel, la DN.

Am pus picioarele la spinare si i-am dat cam 2 – 3 km. pe DN pana unde incepe BG spre Muntele Rosu. Am ocolit astfel in cea mai mare parte drumul “asfaltat” spre cabana unde am ajuns in jur de 4. Vantul era taios si desi foarte frig nu cred sa fi fost (probabil in jur de 4 – 5 grade) nu prea ne venea sa stam afara din masina. Am mancat ceva si am intins-o.

Per total, sa fi fost cam 1200 metri diferenta de nivel din care cam 600 in urcare si tot cam atat in coborare. Vremea cam urata. Innorat si incetosat in cea mai mare parte. Pe ici pe colo cateva reprize mici de ploaie. Nimic serios insa. Am vrut sa tai catva cioturi pentru una sau doua linguri de lemn si doua trying stick. Am si adunnat lemnele insa erau atat de ude incat am finalizat prin a cara un singur ciot pentru o lingura. Concluzia a fost ca peste doua saptamani poate bagam o plimbarica pana la Malaiesti pentru bune amintiri…

RT: Piatra Mare – 30.01.2010

Cred sincer ca daca ti-ai pus in cap sa scrii ce ai facut, pe unde ai umblat si ce ai vazut, ar trebui (cel putin asa ar fi decent) sa ai si chef sa povestesi altora micile tale “aventuri”. Nu ar trebui sa o faci din obligatie ci pentru ca sincer iti doresti sa insoteti cateva imagini cu un text care cat de cat sa ii lamureasca pe cei ce nu au vazut ce ai vazut tu unde vor merge si pentru a le da ghes sa iasa din culcus spre o zi sau doua de zapada pe munte.

De data asta am plecat putin mai tarziu, adica pe la sapte si jumatate. Nu prea mare paguba insa pentru ca in jur de 9:45 eram deja parcati la Dambul Morii, chiar la intrarea la poteca banda galbena (BG) ce urca pe Valea Sipoaiei spre Canionul Sapte Scari. E loc de cateva masini (doua – trei). Daca nu e loc aici se gaseste mai jos o parcare mai mare. Era inca frig, in jur de – 2, -3 grade, insa in crestere (prognoza spunea cu o zi inainte ca vor fi chiar grade cu plus sambata).

Ne-am echipat si am pornit-o agale pe poteca/drumeag forestier ce urca valea. Ne miram cum oare se face ca in doua saptamani parca n-a crescut prea tare zapada. la cum a nins in Bucuresti ma gandeam ca vom intampina de aici un strat de 20 -30 de cm iar mia sus chiar spre 50 de cm. Ma rog, pe aici pe poteca nu-i prea mare bai! Am urcat incetisor, bucurandu-ne pe ici pe colo de soare, admirand Sipoaia acoperita de gheata, cascadele inspumate si intepenite pe sub care apa se strecoara aproape neauzita.

Pana la intersectia potecilor: (a) triunghi albastru (TA) spre Prapastia Usrului cu (b) banda galbena (BG) care continua sa urce spre Vf. Piatra Mare) poteca este placuta si usoara  desi odata ce trece pe versantul stang al vaii (cum urci) este pe alocuri ceva mai abrupta. De la intersectia am urcat pana in canion (la intrarea in canion se iteste la dreapta cealalta poteca spre Vf. Piatra Mare – pe punct rosu – care ocoleste prin dreapta canionul Sapte Scari). De-o parte si de alta a primei trepte s-au depus coloane lungi de gheata. De urcat am putut urca pana aproape de cea de a doua scara. De acolo mergea doar cu pioleti si coltari! Prea multa gheata.

Inapoi la intersectie si, pe la 12:00, am pornit-o direct spre Prapasia Ursului pe TA. De aici incepe sa creasca incet zapada. Nu mult…Cat sa te amageasca. Odata ajunsi la prapastie ne-am bucurat in linste de soare si ne-am holbat la traseele de catarare. Am descoperit cu uimire ca in cateva trasee pe care m-am dat acum 10 – 12 ani nu se mai vad decat cateva urme firave de pitoane, mai usor dibuindu-le dupa scursura de rugina de pe stanca. In schimb au aparut trasee noi (chiar si de dry tooling) pe care sclipesc vesele in soare spituri sclipitoare. Am zarit spre capatul falezei un traseu chiar simpatic in patru asigurari cu un top fain si mi-am promis ca il voi incerca anul asta. Macar sa incerc!

Dupa ce am visat cu ochii la soare am purces in sus pe vale spre intersectia cu banda rosie (BR) ce urca din Dambul Morii. Dupa cam jumatate de ora am iesit la intersectie, marcata in mod fericit de o bancuta sprijinita de un brad. Am scos harta si am desis ca cel mai intelept ar fi sa o luam in sus pe BR si sa cautam marcajul care coboara paralel cu Valea Chiva spre Dambul Morii (si anume punctul rosu – PR). Dupa vreo 15 minute am atins intersectia, dezamagiti ca a fost atat de aproape. Zice pe placuta ca ne putem intoarce tot in Dambul Morii, pe Poteca Tiganilor.

Noi, ce sa facem, doar am ajuns pana aici! Sa ne intoarcem? Zicem ca ca nu si continuam (asa dupa cum spuneam, prin sapada din ce in ce mai mare) spre poiana de sub Varful Puscas. Dupa ce zarim luminita de la capatul tunelului, iesim in poiana si ne gandim totusi ca ar un moment bun sa ne intoarcem pe undeva spre Dambul Morii. Se facuse ora cam 14:30. Din mijlocul poienii am zarit la stanga, la baza stancilor, marcajul BA care coboara pe sub Piatra Mica, pe la Pestera de Gheata, Gatul Chivei, Claia Arsa apoi pe sub Vf. Bechia spre Cabana Bunloc. Ei bine, de aici s-a imputit treaba.

Pana in poiana am mers pe urme asa ca fusese aproape “autostrada”. Din poiana insa am trecut la 4X4. Iesirea am facut-o delicat, in poante, prin 50 – 60 de cm de zapada, pana la baza stancilor, la intrarea pe BA.

De acolo, taras grapis am dibuit marcajul si, dupa ce ne-am intalnit cu doi baieti care aparent urcau dispre Bunloc (ma rugam cerului…) am purces-o prin padure, pe unde, in mod surprinzator nu s-a imbunatatit deloc situatia. Orientarea traseului fiind spre nord si apoi nord-vest, zapada s-a mentinut mare tot timpul, singura “bucurie” fiind ca nu ne-am sinchisit prea tare cu orientarea, mergand pe urmele flacailor de dinaintea noastra (apropos, cred ca si-au cam mancat ficatii la urcus pentru ca erau zero urme inaintea lor!). Chiar inainte de Pestera de Gheata panoul indicator ne comunica ca mai avem 2 ore pana la Cabana Bunloc.

Am dat drumul la cronometru si am purces in continuare, mai injurand cracile ascunse pe sub zapada si smoculetele inghetate, mai “schiind” pe bocanci pe ici pe colo. Dupa doua ore si jumatate (ceea ce avand in vedere zapada si oboseala acumulata pe traseu nu-i de ici de colo) am ajuns la Bunloc, unde timpul pare sa fi stat in loc. La cabana nu-i nici curent electric si nici apa. Drept urmare nici turisti. Au partie dar nu si vizitatori. Ne-am luat cu mainile de cap si pe la 17:20, dupa doua ceaiuri calde am luat-o de vale pe drumul forestier de pe Valea Pojarel ca la ora 18:00 sa ajungem la masina. La 20:30 eram acasa!

Despre coltari si compatibilitatea cu diverse ghete

Am gasit o pagina destul de faina a unui magazin (Needle Sports – disponibila aici) in care “maestrii” britanici ne explica in detaliu cum sa “pupam” coltarii cu ghetele pe care le folosim. Ne explica cele patru tipuri majore de ghete (respectiv (a) de vara – flexibile, (b) trei sezoane- trekking – flexibile, (c) tehnice de trei sezoane – semi-rigide si (d) tehnice rigide) si relatia lor amoroasa cu cele trei tipuri majore de coltari (flexibili, rigizi si semi-rigizi).

RT: Munticelul – 16.01.2010

Plec spre munte in 15 minute. Ideea e sa facem Drumul Munticelului pana la Diham, apoi la Poiana Izvoarelor, Busteni si iar acasa. Va fi practic o plimbarica de reacomodare cu iarna la munte (desi nu e prea iarna afara si nici unde mergem nu e prea munte).

Am plecat pana la urma din Bucuresti in jur de 7 si un sfert. La 7 deja il asteptam pe Stef in fata blocului si ma balabaneam de pe un picior pe altul nemaiavand rabdare. Brusc ma gandesc: “am incuiat oare usa?”. Doar nu o sa-mi las sotia sa stea in casa cu usa descuiata. Alerg pe scari si constat (bineinteles) ca era incuiat. Cobor si in lift ma suna Stef. A
ajuns! Bag rucsacul in masina si o taiem spre Busteni. Nu e mare inghesuiala asa ca ajungem si parcam in centru in jur de 9. Nu stiu nici acum de ce nu m-am gandit sa parcam la intrarea pe Strada Valea Alba ca dor intentionam sa ne intoarcem pe la Gura Diham si trceam chiar pe acolo…

La vestiar

Oricum, am plecat la drum cu gandul sa urcam Munticelul (triunghi rosu) cu plecare de la Caminul Alpin, sa urcam spre Costila si sa dibuim in zapada “poteca” spre refugiul din Valea Alba. Eram aproape sigur ca nu o vom gasi usor caci eu nu am mai urcat in Valea Alba de prin 1995. Urcam incetisor prin zapada mica (cam 5 cm) si facem un scurt popas la Vestiar. Ne plangem de mila, imi scot geaca si plecam mai departe. pe drum ne depasesc niste “civilizati” motorizati cu ATV-uri. Ii injur in gand si socitesc ca ar trebui introduse amenzi. Probabil ca deja sunt dar nu am vazut pe NIMENI sa le aplice.

La intersectia cu poteca spre Costila lasam Munticelul la dreapta (cu gandul ca la intoarcere vom poposi acolo sa mancam un sanvis) si purcedem pe poteca aparent umblata cu o zi in urma. Tot ma uit la stanga dupa poteca spre Alba. Am tot urcat si la un moment dat mi s-a parut ca dibuiesc drumul (ma gandeam oricum ca nu se vor vedea urme caci ninsese putintel cu doua – trei zile inainte si, fiind sambata, era putin probabil sa fi urcat altcineva inaintea noastra pe vale). Asa ca am purces incetisor prin padure in sus pe vale.  Nu reuseam sa imi aduc aminte NIMIC. Am tot urcat incetisor cautand amintiri. Dupa vreo ora si jumatate de bananait si de escaladat copacei acoperiti cu zapada am renuntat. Nu gasisem drumul bun.

La un moment am sperat totusi sa iesim in poteca caci de undeva mai de sus de noi ne-a strigat cineva sa vada daca suntem in regula. Deci pe acolo era poteca…Ma rog, de bine eram foarte bine dar incepeam sa fim cam stransi cu timpul.

Ne-am intors pe urme la intersectia cu Munticelul unde ne-am mancat sanvisul. Inter timp se facuse ora 14:00 si
soarele se tot ascundea ba pe dupa o stanca ba prin copaci. Am mai prins cateva raze calde si am luat-o la picior spre Poiana Costilei unde am ajuns pe la 15.30. Norii coborasera dispre munte si creasta aproape nu se mai vedea. Coborase incet si frigul.


Am poposit la stana traind nostalgia anilor ’95 – ’96 cand chuiam la zile de nastere in stana. Nu au prea ingrijit-o ciobanii! Banuiesc oricum ca nici calatorii nu au fost prea buni!

De acolo a fost “straight-down” pana in Busteni.

PS A cam inceput sa se taie padurea pe poteca banda galbena spre Poiana Costilei. Unii copaci cu marcaj au disparut iar pe cei ramasi nu se poate spune ca se mai vede marcajul foarte bine. Poteca a fost efectiv desfundata de TAF-uri si are pe alocuri sleauri de cate un metru, presarate ici colo cu urme adanci de ATV-uri.